INTERVIU | Adrian Nicolae, despre filmul „Taximetriști”: „Mi s-a părut o ocazie foarte bună de a sparge un pic pojghița acestor locuri comune conform cărora taximetriștii sunt doar guralivi, păreriști, obositori și țepari”

Adrian Nicolae este actor, scenarist și un tip cu un umor care te cucerește. În ultimii șase ani, a preparat texte de teatru pentru montări care să corespundă viziunii regizorilor, deci a fost foarte ancorat în zona scrisului. Colaborarea cu Bogdan Theodor Olteanu a venit firesc pe acest fond, iar unul dintre rezultatele ei este filmul „Taximetriști”, al cărui scenariu l-au scris împreună.

Și pentru că filmul rulează în cinematografe în această perioadă, Adrian Nicloae a vorbit, într-un interviu pentru Gândul, despre cum s-a concretizat ideea lungmetrajului, provocările acestuia, de ce este diferit față de ce s-a făcut până acum, despre pașii care au contribuit la modelarea lui artistică, dar și despre roluri care i-au schimbat perspectiva, teatru independent și proiecte de viitor.

Adaptare după piesa de teatru cu același nume, cu un scenariu scris de Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae, „Taximetriști” îi are ca protagoniști pe Lică (Alex Ion) și Liviu (Rolando Matsangos), doi taximetriști care în cursul unei singure nopţi întâlnesc personaje și situații care le dau viața peste cap. Printre aceștia se regăsesc Anișoara (Monica Bîrlădeanu), prima clientă a lui Liviu, agitată și misterioasă, aflată în urmărirea unei mașini, dar și Mircea (Andi Vasluianu), gazda unei emisiuni de noapte, un tip sătul de părerile altora, dar bine intenționat.

„În scenariul filmului am încercat, împreună cu Adrian Nicolae, să conservăm tot ceea ce a fost bun în piesa de teatru. Că personajele au mult umor, dar acesta nu e niciodată gratuit. Că există o dramaturgie riguroasă, iar sursa de inspirație este viața Bucureștiului și nu clișee copiate din filme americane. Pariul nostru e că se poate face film de public și fără misoginie, homofobie și glume proaste. Sunt convins că spectatorii vor râde și vor empatiza cu Lică și Liviu, vor fi alături de ei în toate reușitele și ghinioanele lor”, spune regizorul Bogdan Theodor Olteanu.

„Carosabilul este probabil spațiul cel mai violent din București. Oameni din toate clasele sociale își pun la bătaie cea mai rea versiune a lor, se amenință, se jignesc, se scuipă, se bat. Iar taximetriștii sunt chiar în epicentrul acestui cataclism, cei mai huliți și mai disprețuiți dintre șoferi. Cum să nu faci un film despre ei?” mai spune Bogdan Theodor Olteanu, regizor și co-scenarist.

„Obiectivul nostru a fost să inventăm o poveste «adevărată» despre cât de proști, de vulnerabili și de minunați sunt oamenii, despre cât de mult vorbesc și cât de puțin fac. Dar ne-am dat seama că nu ne pricepem și am scris o comedie cu taximetriști”, completează Adrian Nicolae, co-scenarist și actor.

Filmul Taximetriști este o ecranizare făcută, practic, după spectacolul care se joacă de 4 ani la Apollo 111. Ce ați schimbat la scenariul pentru film?

Am încercat să păstrăm esența și gândul pe care l-am avut în cap când ne-am apucat de piesă, dar modificările cele mai vizibile sunt cele care țin de convenție. Convenția teatrală înghite niște coincidențe pe care filmul nu le permite și atunci a trebuit să umblăm acolo și să despărțim niște personaje. Pe de altă parte, atuul pe care îl are filmul este că te lasă să arăți orașul ăsta cu care și eu, și Bogdan avem o relație specială, noi am copilărit aici și cumva suntem produsul acestui oraș foarte amestecat, foarte frumos, dar necruțător pe alocuri și atunci ne-a lăsat să-l arătăm mai mult, prin locuri și oameni. Mai ales prin oameni.

Ai vreun rol în film? 

Am o apariție, un cameo, așa. Sunt un gunoier care cere o țigară. Nu am putut să mă abțin (râde).

Cum ți-ai ales fix acest rol?

Păi, nu sunt singur, sunt într-un cuplu de gunoieri acolo, cu Spike. El e și autorul coloanei sonore. Și am zis, orice s-ar întâmpla, la dorința lui de a avea un cameo, nu am putut să răspund altfel decât nelăsându-l singur pe acolo.

Cum ați ajuns să scrieți „Taximetriști”? De la ce a pornit toată povestea?

Propunerea a venit din partea lui Bogdan Theodor Olteanu, care văd că îmi devine un soi de partener statornic în demersurile scenaristice, asta și vorbeam zilele trecute, că este cazul să ne cunoaștem părinții (râde), pentru că relația asta devine din ce în ce mai serioasă și nu mai funcționează în aceleași coordonate de „hai să ne jucăm de-a chestia asta”.

Propunerea a venit din partea lui, eu am cuplat imediat, în primul rând pentru că sunt un statornic utilizator al taxiurilor și apoi pentru că mi s-a părut o ocazie foarte bună de a sparge un pic pojghița acestor locuri comune conform cărora taximetriștii sunt doar guralivi, păreriști și obositori, țepari și așa mai departe. Și mi s-a părut un joc foarte interesant de clișee, despre cum poți să le spargi și pe alocuri să le scoți în față.

Și care a fost procesul?

Am petrecut multe zile la stadiul de proiect, cu multe conversații despre ce vrem cu adevărat să comunicăm, despre structură și dacă vrem să mergem pe un protagonist sau pe doi, dacă vrem ca povestea să fie a unei seri sau dacă vrem o formă mai serializată. Toate discuții alea, contrar opiniei populare, sunt destul de anoste și lungi când ești în fața planșei goale. Devin spumoase abia când încep să se decupeze posibilități multiple și cu fiecare tăietură alegi în ce parte se duc personajele, cum funcționează, cu cine se întâlnesc, cum vor suna dialogurile, ce ne interesează neapărat să auzim, câte vorbe mari avem voie să spunem la teatru, câte la film.

Care a fost partea cea mai grea la filmul ăsta? A existat ceva ce v-a făcut să vă ieșiți din zona de confort?

Chestiile care de obicei sunt dificile la film: partea de planificare, unde eu am participat mai mult de la margine, a fost o provocare, de genul cum să faci un buget care să îți încapă și la umeri, și la tălpi, să nu-ți fie frig nici colo, nici colo. Fiind programul de filmare destul de strâns, ne-au dat peste cap vremea sau detalii cinematografice, precum faptul că există trei feluri de lumini în București și trebuie să compensezi de fiecare dată, pentru că în momentul în care faci stânga pe o stradă se schimbă cu totul lumina și imaginea.

A mai fost provocarea de a filma cu o platformă uriașă pe care e montat acest taxi, ca să poată fi luminat frumos și tot felul de alte chestii tehnice. Și mai cu seamă pentru Bogdan, care a și regizat, provocarea de a rezolva pe loc situații neașteptate.

Ce crezi că are diferit filmul ăsta față de ce s-a făcut până acum?

După gustul meu, e un film popular și comercial în această accepțiune a termenului, comercial egal popular, fără a-și propune să fie plăcut cu orice preț.

Senzația mea este că la noi se fac mai multe filme de festival, nu neapărat pe placul publicului.

Din fericire, balanța s-a mai echilibrat la acest capitol. Mi se pare că odată cu „Teambuiding”, care este cel mai vizibil și cel mai recent, oamenii s-au întors în cinema simțindu-se nu excluși, ca în cazul altor filme românești. Da, senzația asta, pe care nu o împărtășesc până la capăt, că filmele românești nu erau neapărat făcute pentru publicul românesc, mi se pare că s-a mai diminuat și sunt tot felul de tentative de peste tot de a face filme populare. Ce mă bucură pe mine nu e că s-a înclinat balanța într-o parte sau alta, ci diversitatea.

Nu e prima colaborare cu Bogdan Theodor Olteanu, poți să îmi spui câte ceva despre cum ați ajuns să lucrați împreună?

Propunerea a venit de la el. Eu am avut în ultimii șase ani o meserie alternativă de a prepara texte de teatru pentru montări, de a face schimbările pe care viziunea regizorală le cere de la anumite traduceri, de la anumite texte clasice și așa mai departe. Și vorbind în calitate de cunoscuți și aproape prieteni despre genul ăsta de meserie, Bogdan cocheta încă de la acea vreme cu dramaturgia și mi-a propus o colaborare. Și uite că a degenerat (râde). Colaborarea a patinat din teatru în film odată cu mine.

Cum ai ajuns să faci teatru? A fost întâmplare, a fost o alegere conștientă și asumată? Și dacă a fost o alegere asumată, de ce ai făcut-o într-o perioadă și într-o lume în care asta nu era tocmai o „meserie” din care să poți trăi liniștit? Puteai să te faci IT-ist, spre exemplu. Sau arhitect. Sau orice altceva.

Nu puteam să mă fac nici IT-ist, nici arhitect. Nu erau foarte multe lucruri pe care puteam să le fac, pentru că nu am avut o structură orientată spre științe exacte. Am avut o curiozitate înspre, dar nu am avut niciodată o fire care să mă ducă în direcția asta și în liceu eram la filologie, și atunci opțiunile mele erau în zona asta, jurnalism, eventual profesorat. Acum, nici nu putem bănui un elev de 16 ani de discernământ, așa că asta cu alegerea conștientă și informată e foarte mult spus, dar m-a agățat de-a binelea undeva prin clasa a zecea.

Cum, mai precis?

Am ajuns printr-o conjunctură să fac parte din trupa de teatru a liceului și asta a fost o supapă destul de bună pentru un băiat extrem de timid. Și mi-am dat seama că îmi place prea mult ca să ignor posibiltatea de a da la teatru. Cu fiecare pas înainte în zona asta, mi se confirma că nu mai vreau să fac altceva, că nu mă mai interesează altceva. În clasa a douăsprezecea, am ajuns printr-o altă conjunctură să joc într-un spectacol la Green Hours, unul dintre primele (dacă nu chiar primul) teatre independente, unde era o atmosferă foarte cool. Era, așa, un soi de proto-hipsterime bucureșteană și cumva succesul acelui spectacol mi-a confirmat că nu mi se pare mie, mai sunt și alți oameni care mă consideră talentat, și atunci am dat la teatru, oarecum inconștient, nu am avut nicio plasă de siguranță legată de ce să fac dacă nu intru. Norocul meu a fost că am intrat, pentru că altfel aș fi fost o persoană mult mai înțeleaptă mult mai devreme, dacă aș fi rămas pe dinafară.

Care sunt problemele cele mai mari cu care se confruntă un tânăr absolvent de actorie astăzi, față de anul în care ai terminat tu facultatea?

Peisajul era foarte similar cu cel de acum, cu singura diferență că atunci industria era o idee mai mică. Mă refer la industria filmului, a serialelor, a reclamelor, chestii conexe teatrului. În rest, totul era ca acum: este forte greu să îți găsești un post în teatru, proiecte puține, pe bani puțini.

Provocările pe care le-am întâmpinat eu atunci sunt foarte similare cu cele ale absolvenților de acum, să zicem. Probabil că diferența specifică este adusă de social media, că pe vremea aia nu era nimeni atent la notorietatea ta sau la amprenta în social media. Acum se pare că este un factor de decizie în alegerea cuiva pentru un proiect. Sigur că nu este o regulă valabilă pentru toți, dar mai ales pentru zona de seriale și reclame se ia în considerare.

Teatru independent vs. teatru de stat. Ce ai de zis la acest capitol?

Avantajul clar al teatrului de stat este că îți oferă condiții mult mai bune pentru creație. Bază materială mai solidă, nu trebuie să le faci tu pe toate, nu trebuie să cari, în principiu, cu cârca un proiect de la început până la sfârșit. În teatrul independent, rareori faci un singur lucru, din cauza problemei cu banii, din cauza faptului că teatrul independent rareori se desfășoară în spații optime pentru teatru și așa mai departe.

Ce are teatrul independent, într-adevăr, este o diversitate mult mai mare. Și ai mult mai multe șanse, dacă ai o idee pe care alții din sistem nu o consideră valoroasă, să o aduci la viață și să o arăți lumii, trecând peste filtrul descurajator.

Crezi că trebuie să alegi dacă faci film sau teatru, sau le poți face la fel de bine pe amândouă?

Faptul că nu poți fi un actor de teatru și de film la fel de bun este o prejudecată în curs de dizolvare. Pe vremea când eram eu în facultate, prejudecata încă funcționa foarte solid, ba chiar la vremea respectivă era considerat rușinos, cumva, ca un artist să joace în reclame. Din fericire, tipul ăsta de reper radical s-a schimbat cu timpul. Și cred că s-a dus și asta că, dacă ai jucat într-un serial la televizor sau pe vreo platformă, ești mai puțin actor.

Spre bucuria mea, oamenii sunt mult mai atenți la ce faci acolo decât la care e caracterizarea produsului. Iar despre asta cu despărțitul genurilor, ce ești tu, ești actor de film, ești actor de teatru, ești scenarist, entertainer, de la un moment dat am renunțat la tipul ăsta de încadrare.

Am avut revelația asta că, în ciuda faptului că ai o singură viață, trebuie ca, la un moment dat, să îți dai seama ce presupune asta: ai o singură viață și nu ai ciorne. Și atunci mie mi s-a părut că tipul ăsta de îngrădire în „eu sunt ceva ce am ales când aveam 16 ani și o voi ține langa toată viața, indiferent dacă mi se oferă șansa de a experimenta și alte medii”, mi s-a părut prea puțin pentru o singură viață.

Ți-am pus întrebarea asta pentru că înțeleg că la UNATC nu se fac cursuri speciale pentru actoria de film.

Să știi că și acolo se schimbă lucrurile din acest punct de vedere, din fericire, dar e adevărat, nici eu, nici colegii mei nu am avut un soi de educație formală în direcția asta cu filmul și am fost foarte puțin și foarte inegal expuși la informații care ne-ar fi putut ajuta pe viitor. Și eu am învățat întâi despre film jucând în telenovele, și aici vorbesc de partea tehnică a interpretării.

Poți să identifici niște pași care au contribuit la „modelarea” ta artistică? Nu știu, niște lucruri pe care le-ai făcut de-a lungul vieții, mediile și oamenii care te-au încurajat în direcția asta. 

Primul mare pas e facultatea, unde am avut norocul unui profesor foarte compatibil cu structura mea și foarte dedicat ideii de pedagogie, Liviu Lucaci. Ăsta a fost un prim capitol fundamental.

Un al doilea capitol fundamental a fost timpul petrecut în „Trupa fără nume”, alături de domnul Victor Ioan Frunză, Adriana Grand și de o trupă formidabilă compusă din oameni foarte, forte speciali. Acesta este un al doilea punct nodal al evoluției mele.

Și l-aș menționa și pe al treilea, prezentul pe care îl trăiesc acum, zona în care sunt suficient de matur și de stabil încât să îmi pot alege proiectele din fiecare domeniu. Fie că e zona de teatru, de film, de entertainment, din fericire, acum nu mai sunt nevoit să fac nimic cu orice preț.

Am să mă întorc în timp la un rol pe care l-ai avut și care mie mi-a plăcut foarte mult, Louis, din „Îngeri în America”. Dincolo de zbuciumul și dramele acelui personaj, din el răzbate în primul rând umanitatea. Cum ai ajuns să îl joci și ce ai schimba la el dacă l-ai juca acum? 

Cred că unul dintre rolurile unui actor este să scoată umanitatea dintr-un personaj. Aducând asta în discuție, toate detaliile unui personaj nu fac altceva decât să sublinieze umanitatea acestuia, în diferitele ei aspecte. Cum am ajuns să joc rolul ăsta? A fost un casting la care au participat cam 500 de actori și actrițe, acela a fost și începutul colaborării mele cu domnul Victor Ioan Frunză. Dacă aș juca acum rolul acela, în primul rând nu aș putea să îl fac la fel, nici dacă mi-aș propune asta, pentru că optica mea era cu totul alta acum zece ani.

Sigur că, dacă m-aș apropia de un rol similar acum, aș avea beneficiul experienței, și de viață, și de scenă, dar nu aș mai avea genul ăla de entuziasm care este al vârstei și al acelui moment din viața mea, de proaspăt absolvent, cu foarte puține spectacole jucat, și cu un soi de curiozitate uriașă legată de unde vor duce toate astea, unde o să ajung cu genul ăsta de explorări pe care mi le permitea actoria.

Acum am văzut destul de multe locuri în care te poate duce genul ăsta de explorare și cred că aș putea să fac un personaj mai consistent, dar cred că mie mi-ar plăcea oricum mai mult versiunea aia în care aveam 23 de ani.

Există roluri care au reușit să schimbe ceva în viața ta?

Louis, din „Îngeri în America” este un astfel de rol, care m-a mutat mai în față cumva, și interpretativ, și ca mod de a gândi, pentru că mi-a „desfăcut” un pic mintea.

Au mai fost roluri importante precum cel din „Familia Tót“, unul extrem de dificil, dar foarte plăcut de jucat, Gore, din „Mobilă și durere”. Groparul, din „Hamlet”, este un rol care mi-a prilejuit niște căutări și niște bucurii interesante, și cred că, cel mai recent, rolul lui Arnolphe, din „Școala nevestelor”.

Ce părere ai despre colaborările acelea îndelungate între actor si regizor? 

Cred că toate colaborările au un timp, la fel cu relațiile. Au o perioadă în care sunt fructuoase și cred că oamenii simt când o etapă se încheie. Cred că trebuie doar să aibă discernământul și curajul să își asume că o etapă s-a încheiat și că este momentul să fie liberi pentru următoarea etapă, dar nu sunt eu în măsură să dau rețete sau reguli. Din punctul meu de vedere, sunt relații profesionale care au durat o viață și toate lucrurile au funcționat, și oamenii au continuat să învețe și să exploreze împreună, și sunt relații care se anunțau foarte fructuoase și care au durat foarte puțin. Cred că nu există niciun fel de reguli în cazuri din astea, cred că fiecare om colaborează în stilul personal.

Ce te-a învățat teatrul despre tine, despre viață?

Probabil că cea mai importantă lecție este cea a disciplinei de lucru. În sensul că, deși teoretic este foarte clar că e într-un fel, până nu ești și fizic acolo, nu înțelegi că, pentru a reuși să apari în fața unor oameni și să faci ca un lucru să pară simplu, trebuie să petreci foarte mult timp în care te lovești de toate dificultățile și să tratezi cu seriozitate toate orele astea ca o pregătire pentru un moment foarte scurt și foarte vulnerabil.

Și o altă lecție importantă pe care am purtat-o și în alte medii de expresie este că lucrurile nu sunt niciodată într-un singur fel. Teatrul are valoarea asta, că pune în dezbatere lucruri și oamenii, uitând-se la oameni ca ei, rezolvând dileme mari pe care și ei le au, cumva învață să gândească în mai multe culori și atunci asta încurajează și comunicarea cu alți oameni.

Ești mult mai dispus să înțelegi că există un altul care nu gândește ca tine, dar asta nu înseamnă că soluția lui este mai proastă doar pentru că e diferită.

Crezi că premiile schimbă ceva concret în viața unui actor?

Eu nu am cunoscut cazuri în care premiile să ajute pe cineva. Cred că în zona asta de film, lucrurile sunt un pic mai clare pentru că ajută propriu-zis în a obține finanțări, dar din punctul de vedere al actorului, pe scenă nu joacă niciodată un premiu. Adică, atunci când intri într-o sală de teatru, nu apare un trofeu mare pe scenă.

Sunt oameni care au perioade mai bune sau mai proaste în viața lor, care sunt mai mult sau mai puțin compatibili cu contextul sau cu personajul pe care îl joacă, dar, în esență, când te duci la teatru să vezi un anumit actor, nu l-ai ales pentru premiile pe care le poartă, așa, ca pe niște decorații. Deci, răspunsul e nu, nu contează absolut deloc și este o pierdere de vreme, cred, pentru cineva care s-a apucat de o meserie de genul ăsta, artistică, să alerge după premii. Trebuie să alerge după perfecționarea personală.

În ce proiecte ești implicat în perioada aceasta? Unde te pot vedea oamenii?

Acum, având în vedere sucirea asta destul de mare profesional vorbind, locurile în care pot fi văzut sunt mai degrabă filmele, adică proiectele la care lucrez acum. După „Taximetriști”, plănuim încă un film, care va ieși în octombrie, și sigur că sunt discuțiile pentru „Teambuilding 2”.

Mai am un proiect la care țin foarte mult, pe care îl fac împreună cu un vechi și bun prieten și coleg, Cosmin Nedelcu, zis Micutzu, un live pe YouTube pe care îl facem în fiecare joi. Am închis sezonul acesta și probabil ne vom revedea după ce încheiem turneul de promovare de la „Taximetriști”, deci, cel mai probabil, în februarie. Se numește MCN live, Micutzu cu Nicolae, și facem dezbateri. Am pornit de la premisa că putem să purtăm această valoare comună de „trebuie să lași loc și pentru părerea altuia”, așa că avem niște discuții foarte hilare și pe alocuri licențioase, astfel că oamenii pot vedea că doi prieteni foarte buni pot să nu aibă aceeași părere.

Cum alegeți temele de dezbatere?

O parte le extragem din știrile săptămânii, o parte le luăm din propunerile oamenilor, încercăm să fie și teme suficient de ușurele pentru a fi dezbaterea entertaining, dar presărăm din când în când și niște teme mari, care să aibă consistență, să nu vorbim doar despre ciorapi de aceeași culoare sau ciorapi diferiți, cum e mai bine? 

Aveți un script pe care lucrați? Sau cât de libere sunt dezbaterile astea?

Sunt discuții foarte libere, doi prieteni care se întâlnesc să discute, dar oamenii din live sunt cei care aleg cine să fie pro și cine să fie contra în fiecare dezbatere, astfel încât să nu vină cineva pregătit de acasă, și tot oamenii din live hotărăsc cine a câștigat dezbaterea, deși este absolut irelevant, pentru că nu primește nimeni un trofeu, doar ca element de picanterie, cel care pierde dezbaterea dintr-o ediție are de executat o pedeapsă până joia următoare. 

Pedeapsa o stabilesc tot cei din live?

Nu, ne-o dăm noi între noi, pentru că am observat că avem exact gradul necesar de perfidie pentru a face asta. 

Vezi mai jos trailerul filmului „Taximetriști”:

Foto: Adriana Grand, Sabina Costinel

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV | Actorul Alexandru Ion, despre rolul din „Taximetriști”: „Vorbește foarte frumos despre complexitatea naturii umane, despre preconcepții. Trăim vremuri în care ne este la îndemână să punem ștampile, să judecăm și să categorisim oamenii”

EXCLUSIV | Victoria Răileanu, dezvăluiri despre rolul din filmul „Taximetriști”, cum i-a marcat cariera marele actor Adrian Pintea și ce a urmat după serialul ”Vlad”. ”Când mi-a fost greu, m-am raportat la acel moment”